Nici nu mai stiu ce vroiam sa fac exact. Stiu doar ca vanam frumosul ca un nebun. Si mai stiu un lucru: inovatia era al 2-lea nume al meu. Sculptand in lemn de la varsta de 7 ani adunasem cateva unelte prin casa, tot felul de pile, panze de traforaj etc.
Ideea simbiozei dintre sculptura pe care o faceam in lemn si sculptura in ou exista de ani buni, lipseau insa mijloacele, fie ele fizice sau psihice, nici nu stiu exact. Ideea e ca undeva prin clasa a 11-a s-au realizat cateva conexiuni si mi-am spus “Acum e momentul sa mai fac o incercare”. Am pus mana pe prima pila foarte ascutita ce mi-a cazut in mana, am luat un ou si am inceput sa execut manual miscari rotative intr-un singur punct pe ou. Dupa mai bine de 1 min, timp in care transpirasem de emotii, am auzit un zgomot, ajunsesem pe partea cealalta si oul era intreg.
Acum provocarea urmatoare era sa dau mai multe gauri fara ca oul sa se sparga. Am reusit sa fac si asta insa nu fara incidente. De multe ori eram aproape sa termin un ou si se spargea.., o luam de la capat cu altul… Dar gaurile in ou nu au fost totul, m-am gandit sa adaug si culoare, si un soclu dragutz… si cam atat, in linii mari cam asa arata inceputul a ceea ce, ulterior, urma sa poarte numele de Eggart.
Imi amintesc ca in perioada aceea eram constant nemultumit, simteam ca ceva lipseste dar nu reuseam sa imi dau seama ce. Cum creierul meu nu doarme si este un neobosit cautator de solutii am reusit sa inteleg. A fost ceva extraordinar, tin minte ca am deschis ochii intr-o buna dimineata si mi-am spus: “Lipseste lumina”. Din clipa aceea am lucrat fara oprire pana cand am avut in mana un soclu ce includea un bec de 3 V alaturi de 2 baterii si cireasa de pe tort, un ou peste acel bec.
Nu am cuvinte sa exprim ce am simtit in clipele cand lumina s-a aprins, stiu doar ca au fost cateva secunde de liniste completa in capul meu, pur si simplu ceva explodase acolo sus si eu nu ma mai aflam in lumea fizica, am simtit nevoia imediata sa stau jos, picioarele mele refuzau sa mai imi sustina greutatea. Aceasta mica scena a marcat inceputul tuturor problemelor pentru ca daca pana atunci ceva lipsea, acum acel ceva era prezent si coplesea, facea sa se vada atat de clar ca ceva lipsea. Iar acel ceva era o forma exterioara in armonie cu efectul creat de lumina. Lumina din interior m-a facut sa nu fi vrut sa aprind acel bec.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu